Diana Drăghici

Descrie-te pe scurt: ce te animă, ce te dezgustă, ce te înspăimântă, ce ți-ar plăcea să fie diferit în lume sau în comunitatea ta?

Sunt foarte multe cele care mă fac să țâșnesc din pat dimineața. O mare parte lucruri sau obiceiuri de o simplitate minunată, cum ar fi o anume liniște dinainte să se trezească orașul sau culoarea pe care o tot caut, o oră de dans eliberator sau cățelușul meu cu nas în formă de inimă. Oamenii. Intersecțiile, suprapunerile, un proces care a început să prindă formă, o idee nouă; desenul pe care aleg să-l păstrez pentru mine sau desenul pe care aș vrea să-l arăt lumii întregi. Cred că numitorul lor comun este, de fapt, uimirea cu care le experimentez din nou și din nou, undeva între căutarea de sensuri noi și simpla bucurie de a fi.

Într-o lume ca cea în care trăim, poate suna bizar să spun că nu mă dezgustă sau înspăimântă ceva, însă în acest capitol al meu, atenția mi-a fost îndreptată mai degrabă asupra binelui pe care îl pot construi în jurul meu, acele nano-frânturi sociale care-mi sunt în control. Aici au intervenit atât modul de a-mi trăi încercările, cât și proiectele în care m-am implicat, alături de practica mea artistică din ultimii doi ani, care sunt direcționate activ către ce mi-ar plăcea să fie diferit în lume și în comunitatea mea.

Cum ți-ai găsit chemarea pentru artă? Povestește-ne, pe scurt, despre contextul în care te aflai când ai luat hotărârea să devii artistă.

Îmi este încă incert dacă eu am găsit/ales această cale sau mai degrabă arta și-a revendicat locul, devenind, fără vreo premeditare a mea, cel mai important mod de a fi, de a comunica, de a înțelege lumea.

Aproape uitasem cât de mult îmi plăcea să desenez și să pictez, când mă transformasem în adult responsabil, la început de carieră prolifică în domeniul bancar. Tot pe atunci, mă confruntam și cu o profundă lipsă de sens. Privind în urmă, pașii către practica artistică de astăzi par niște coincidențe absolut improbabile, care m-au adus exact în locul în care trebuia să fiu acum. A fost o călătorie grozavă prin marketing de film, management de proiect, creativ autodidact și junior art director ajuns student la grafică de șevalet. Aș putea spune că drumul pe care mă aflu astăzi s-a coagulat din aceste numeroase experiențe, așezate cu grijă una peste cealaltă, într-o formă ce a ajuns să cuprindă atât plăcerea pură de a crea, cât și acel sens profund al propriei existențe.

Care este misiunea ta ca artistă?

Procesele mele artistice au fost puternic influențate de prezența propriei analize psihanalitice și a procesului terapeutic în sine. Începutul pandemiei a deschis această nouă direcție a creației mele, aceea a studierii peisajului interior, a recontextualizării și remodelării lui. Așadar, demersul artistic s-a transformat într-o invitație de explorare relațională a sinelui și a sinelui în raport cu celălalt. Am lucrat cu propriile puncte sensibile în încercarea de a trasa numitorii comuni ai unui proces de autocunoaștere, pe care îl consider atât de necesar armoniei relaționale și sociale. 

Ulterior, experiența avută cu un diagnostic oncologic m-a adus și mai aproape de dimensiunea terapeutică a artei. Acum, lucrez cu modurile în care arta și creația artistică ajută în procesare, în vindecare și eliberare; explorez empiric mișcarea liberă cu propriul corp și conexiunea/interacțiunea cu celălalt prin prisma artelor vizuale.
Mi-am propus să creez contexte de experiment colectiv, de întâlniri participative în co-creații artistice, ce au capacitatea de a genera ecouri individuale, transpuse apoi la nivel social în cadrul micro-comunităților. 

Care este lucrarea sau proiectul preferat la care ai participat ca artistă până în prezent?

Proiectul care deschide ceva nou, care așează terenul pentru următorul pas în direcția cu care rezonez cel mai mult în momentul aceasta, cu el rămân conectată și îl pot considera mai însemnat acum. El este, desigur, mereu în schimbare. 

„A Game of Colors”, dezvoltat în cadrul Școlii de Vară a Institutului Jocului și „Tender Places of the Child I Once Were”, instalația creată în cadrul Accelerator Câmpulung, sunt două proiecte care au coagulat împreună o direcție nouă, pe care o intuiam de ceva vreme, însă abia odată cu ele am putut să o transpun în realitate. Prin aceste două proiecte am experimentat laolaltă co-creația, natura participativă și performativă, introducerea unor „materiale” noi de lucru, precum vântul, lumina naturală și interacțiunea umană.

Ce așteptări ai de la proiectul A Network of Care?

Propunerea majoră se leagă de joc și joaca artistică. Dintre toate punctele pe care aș putea să le enumăr, a aduce un zâmbet curat-curios copiilor este cea mai importantă miză a mea în acest proiect. Apoi, desigur, putem vorbi despre efectul terapeutic și adaptarea jocului artistic, alături de specialiști precum personalul medical și consilierii terapeutici, pentru a servi nevoilor beneficiarilor și a putea fi folosit, în diferite forme, în sesiuni de lucru recurente.

De asemenea, îmi propun ca acest demers să redeschidă o amplă discuție legată de abordarea holistică și necesitatea unei griji sporite față de starea mentală a pacienților în general, despre importanța activităților și interacțiunilor care le induc starea de bine, alături de tratamentul efectiv, ca formulă completă de a adresa procesul de vindecare. 

Planuri pentru următorii cinci ani?

Dorințele trasate în perioada următoare se leagă de proiecte în fotografie analog, textil și pictură, de finalizarea doctoratului și publicarea cărții la care lucrez, alături de o activitate artistică consecventă și consistentă. De grijă de sine și poate o zi în care să mă bucur de o plictiseală bună. 

În egală măsură, aceste gânduri rămân conectate cu un spirit deschis către tot felul de plot-twist-uri ce conduc către orizonturi neașteptate, splendide.

Urmărește-o pe Diana pe Instagram.